Cum am vrut să fur cel mai mare bec din lume

Nu știu de ce, în ultimul timp m-au năpădit tot felul de amintiri din copilărie, iar când le povestesc copiilor mei se uită la mine de parcă sunt de pe altă lume, cu neîncredere și, în același timp, cu interesul pe care-l manifești la muzeu, când vezi scene cu oameni preistorici construiți în mărime naturală, puși în momente specifice traiului lor.

Una dintre aceste amintiri este despre cum am vrut eu să fur un bec de iluminat public.

Să fi avut undeva între 10 și 13 ani. Nu știu cum, dar îmi încolțise în minte ideea de a avea un bec de la unul dintre stâlpii de iluminat din parcul Carol. Erau mari și albe, ca niște ouă de struț. M-am gândit că dacă aș avea un astfel de bec l-aș putea monta la mine în cameră, iar ideea asta mi se părea cu adevărat SF. Nu mi-am pus problema compatibilității, n-am mers până acolo. În primul rând, trebuia să am becul de aur, pe urmă aveam să hotărăsc ce este de făcut.

Cum să-l iau, însă? Stâlpii de iluminat erau foarte înalți, dar nu asta era problema principală, ci faptul că era protejat de o mască străvezie, bine montată, care trebuia înlăturată cu precădere.

M-am tot plimbat pe aleile din jurul mausoleului, am ales un loc mai ferit și am tot dat târcoale timp de mai multe zile. Pe-atunci parcul era mai mereu pustiu, mai ales în timpul săptămânii. Nu m-ar fi putut vedea decât soldații care păzeau monumentul funerar sau patrula care venea o dată la patru ore să-i schimbe pe aceștia din posturile lor.

Până la urmă, mi-am făcut curaj și am acționat. Am luat un bolovan și am aruncat către masca de protecție. N-am nimerit-o din prima, dar până la urmă am reușit. S-a spart cu un zgomot destul de puternic și, culmea, becul a rămas intact. M-am uitat stânga/dreapta, nu era nimeni. M-am cățărat iute pe stâlp, agil ca o maimuță, ajutându-mă atât de mâini, cât și de picioare. Ajuns în vârf, am zărit becul mult visat, am întins mâna spre el, însă am rămas descumpănit, nu părea să fie înșurubat, avea un sistem de prindere pe care nu l-am înțeles în momentul situației. Și nici n-am mai avut la dispoziție timp pentru că am auzit un urlet ce mi se adresa și care venea din apropiere. Era patrula de militari, formată din patru soldați și un sergent, ce se deplasau în șir indian.

Am sărit direct de-acolo, de sus, m-am rostogolit ca un ninja imediat după aterizare și am rupt-o la fugă, iar soldații s-au luat după mine. Cred că am alergat cel mai tare sprint din viața mea, pe aleea ce cobora înspre Arenele Romane. M-am uitat iute în spate, soldații se apropiau și îmi strigau să mă opresc, că nu-mi fac nimic. Da, sigur, vezi să nu!

Am ajuns la o biserică ce era în renovare, am făcut săritura hoțului peste gard, dar în partea cealaltă am căzut fix într-un morman de var. M-am ridicat iute și am țâșnit-o fantomatic mai departe. Am ajuns la stradă, fără să mă mai uit dacă sunt urmărit, alergând din toate puterile. Am zărit un tramvai în stație și, cu ultimele forțe, l-am ajuns și m-am urcat. Ce apariție trebuie să fi fost pentru călători, plin de var din cap până-n picioare, gâfâind mai speriat ca o vulpe încolțită de ogari! Și ce mare mi-a fost groaza când am constatat că tramvaiul se îndrepta înspre direcția din care venisem.

M-am aruncat pe burtă, să nu fiu văzut din afară și nu m-am mai dat jos până la capăt de linie. Acolo am stat pe bancă mai multe ore până ce mi-am făcut curaj să mă întorc acasă. Am ocolit parcul și am intrat cu mare băgare de seamă în bloc. Scăpasem.

Următoarea săptămână m-am jucat în parcul Tineretului, am stat departe de Carol, îmi era frică să nu fiu recunoscut de către soldați. N-am povestit nimănui această întâmplare, decât mult mai târziu, când faptele erau prescrise.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s