Cea mai iubită jucărie din lume

Am avut o copilărie lipsită de jucării. Poate că au făcut-o, dar eu nu-mi aduc aminte ca părinții mei să-mi fi cumpărat vreodată vreo jucărie. Niciuna. Mama, care deținea controlul absolut al veniturilor familiei, era de părere că achiziționarea de jucării este echivalentă cu aruncatul banilor pe geam. Mâncarea, hainele sau încălțămintea pentru școală erau importante. Jucăriile erau un moft.

Am fost însă un copil inventiv. Îmi imaginam că pixurile și creioanele pe care le aveam în casă sunt mașini sau războinici. Mă jucam cu orele organizând lupte de stradă între creioane sau ambuteiaje auto între pixuri, unde includeam și penarul, o cutie simplă din lemn, fără desene sau alte brizbizuri pe ea. O decorasem cu cerneală, vărsată din neatenție. Avea o marcă personală, o pată freudiană, pe care uneori mi-o imaginam drept un balaur ce scuipă flăcări de smoală.În rarele ocazii în care aveam și un stilou îl consideram drept o limuzină de lux. Nu prea aveam parte de stilouri pentru că erau scumpe dar, mai important, nu rezistau în mâinile mele. Aveam un talent deosebit să le stric. Fie apăsam prea tare în timp ce scriam și le îndoiam penița, fie le scăpam din neatenție și călcam pe ele, fie încercam să le înfig de la înălțimea băncii între canturile parchetului din lemn.

Mă mai jucam și cu diverse recipiente, cum ar fi sticlele de șampon, cutiile din carton de la săpunuri, pasta de dinți și cam orice avea o formă geometrică cât de cât regulată.

Când ajungeam la o zi de naștere a vreunui prieten rămâneam pironit între jucăriile lui și mă mistuia invidia.

În acest context, am găsit într-o zi cea mai frumoasă jucărie din viața mea, la care și acum, la 43 de ani, mă gândesc cu melancolie și mi se pune un nod în gât de dorul ei. Am descoperit-o ascunsă în camera fratelui meu, și a devenit jucăria pe care am iubit-o cel mai mult și pentru care am suferit cel mai mult în viața mea. Era o mașinuță sport, metalică, cu suspensii. Avea două uși, care se deschideau, ca și portbagajul. Îmi plăcea s-o pun pe suprafețe drepte, s-o ridic de spate la jumătate de centimetru și să-i dau drumul. Suspensiile funcționau ireproșabil, clănțănea parcă la nesfârșit până ce freamătul arcurilor se liniștea. Puteam face asta la nesfârșit fără să mă plictisesc.

Cu trecerea anilor vopseaua ei fusese zgâriată în multe locuri, însă galbenul rămăsese fundalul dominant. Mi se părea că zgârieturile seamănă cu cicatricile unui motan bătrân, trecut prin lupte grele.

Avea o greutate superioară oricărei mașinuțe din plastic, iar asta-i conferea o prestanță și o valoare aparte. Era din metal, dură, indestructibilă, grea, gata oricând pentru o confruntare. Îmi plăcea s-o cântăresc în palmă, ridicând-o cu mișcări admirative în dreptul ochilor, la fel ca un căutător de aur, ce tocmai a găsit o pepită mare.

Eram nedespărțit de ea. O luam cu mine peste tot, la joacă, la școală, ba chiar dormeam cu ea. Era cu atât mai prețioasă cu cât era dorită de prieteni și colegi.

În clasa a doua eram un elev agitat. Orele mi se păreau interminabile, mă plictiseam și nu reușeam să mă concentrez. Foiala mea disruptive era observată adesea de către învățătoare, motiv pentru care eram scos în fața clasei. Măsurile punitive însemnau și lovituri cu rigla peste palme, pe care le încasam fără niciun curaj. Învățătoarea lovea cu sete și mi se părea mulțumită nu de căința mea, ci de efectul pe îl obținea la nivelul clasei. Impunea frică și disciplină.Vlăduț al meu a plâns când s-a terminat clasa a IV-a și s-a despărțit de învățătoarea lui. O iubește, încă are amintiri vii și i se luminează privirea când vorbim despre ea.

Eu am avut parte de trei învățătoare în intervalul claselor I-IV, dar niciuna nu mi-a intrat la suflet. Pe timpul lui Ceaușescu bătaia era ruptă din rai, la școală, acasă, peste tot. Făcea parte din mecanismul educațional.

Într-o zi, învățătoarea a observat că mă joc cu mașinuța în timpul orei. A întrerupt lecția și m-a chemat la catedră. Mi-a luat mașinuța, a băgat-o în poșetă și mi-a poruncit să trec la loc în bancă. Am stat ca pe ghimpi până la sfârșitul orelor. Când a venit momentul, m-am dus la ea și am rugat-o să-mi returneze jucăria. S-a făcut că nu mă aude. Și-a strâns lucrurile și a ieșit din clasă, cu pas grăbit spre cancelarie.

Îmi aduc aminte că m-am ținut după ea pe holul lung, până la cancelarie. Plângeam în hohote și o imploram să-mi dea jucăria. I-am jurat că n-o să mai deranjez niciodată orele, că voi fi cel mai cuminte copil din lume, dar nimic n-a înduplecat-o. Nici măcar o privire nu mi-a aruncat. A intrat în cancelaria profesorilor și a închis ușa fără se uite înapoi.

În acea zi m-am întors acasă pe jos. Aveam de mers de undeva de lângă Piața Unirii, unde era școala Ion Creangă, până pe strada Candiano Popescu, lângă parcul Carol (pe atunci parcul Libertății), cam cinci șase stații de troleibuz. Am plâns până mi-au secat lacrimile, iar suspinele au continuat mult timp, ca niște ecouri tot mai îndepărtate și stinse.

Mi-a fost frică să le mărturisesc părinților despre această întâmplare, iar învățătoarea s-a purtat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că mașinuța mea a ajuns la copilul ei, eu n-am mai văzut-o niciodată.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s