Coloșii din parcul Carol

Primul gând pe care-l aveam după ce mă întorceam de la școală era să ies în parc, la joacă. De multe ori săream peste masa de prânz, prea puțin importantă, numai ca să prind cât mai multe ore până ce se întorceau părinții de la serviciu.

Tata ajungea primul acasă, pe la ora 16.00. Era inginer și lucra la ICPE, un institut de cercetare înființat în 1950, care din ce știam pe când eram copil se ocupa cu verificarea calității produselor electrice.

Tata era biciclistul cartierului. Avea o bicicletă verde, rabatabilă, marca Pegas, pe care o folosea în fiecare zi ca să se ducă la serviciu. Nu mai țin minte ruta exactă pe care o urma, știu însă că o parte din traseu trecea prin parcul Tineretului, așa că-mi imaginez că avea parte de un drum cât se poate de plăcut și relaxant. Bicicleta avea o șa cu două arcuri la bază, care scârțâiau într-un anume fel, astfel că ajunsesem să recunosc sunetul acela și cu ochii închiși.

După ce ajungea acasă, tata o pornea prin parcul Carol, după mine. Mergea agale, cu mâinile la spate, cu un aerul certitudinii că mă va găsi. Când ne intersectam nu ne spuneam niciun cuvânt. El se uita fix la mine și cu o mișcare scurtă și energică din cap îmi transmitea ”hai, mișcă-te acasă!”. Mergeam în spatele lui, cu capul plecat și ii urmăream pașii calculați. Aveam impresia că încearcă să țină dreaptă o linie imaginară pe care și-o trasa în minte, la fel cum un jucător bun de șah e mereu cu mai multe mutări înaintea adversarului.

Niciodată nu urcam cu el în lift. O luam pe scări, ca să prelungesc momentul cu care aveam să mă întâlnesc inevitabil: bătaia.

Raționamentul meu avea o logică hedonistă: o linguriță din dulceața libertății merita cu vârf și îndesat gălețile de suferință provocate de bătăia pe care o încasam. Nu-mi păsa de durerea fizică decât în clipa în care o trăiam, astfel că amenințările nu mă atingeau, pentru că vorbeau despre ceva ce urma să se întâmple în viitor, dar eu trăiam în prezent.

Nu-mi păsa că prietenii mei nu veneau la joacă în timpul săptămânii, nu mă deranja să ies singur în parc, solitudinea era tocmai potrivită pentru explorare, acțiunea mea favorită. Asta însemna că mă urcam în cel puțin cinci copaci înalți, ca să cercetez împrejurimile din vârf. Îmi plăcea la nebunie acolo, sus, pentru că era liniște și nu mă vedea nimeni. În schimb, eu puteam să observ.

Tot la capitolul explorare era și vizita la statui, niște Atlași impunători, care străjuiau centrul parcului. Mi se păreau uriașe și era o provocare să mă cațăr pe ele, până pe creștetul capului. Statuia mea preferată era cea dinspre Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida, sculptată de către Frederic Ștefan Storck. Cealaltă a fost realizată de către Dimitre Paciurea.

Varianta lui Storck avea și penis, perfect integrat în schema corporală a statuii. Pentru mine era, în primul rând, un punct de sprijin crucial, fără ajutorul căruia nu puteam ajunge pe capul gigantului.

Detaliul anatomic era și un obiectiv în sine, mai ales când se întâmpla ca eu și prietenii mei să ne intersectăm în zona statuilor cu fete cunoscute. Inevitabil, noi le atrăgeam în capcana locului, iar ele vrăjite (oare?) se lăsau conduse până la locul faptei. Cu hohote și strigăte onomatopeice le atrăgeam atenția asupra penisului de piatră, iar mai apoi râdeam ca proștii, fără să avem ceva concret în minte. Organul masculin ne provoca rușine și plăcere, în același timp și am senzația că și fetele erau încercate de aceleași sentimente.

Anii au trecut, am intrat în adolescență și mi-am pierdut interesul pentru statui, care au rămas însă un reper important pe harta afectivă a personalității mele. În tinerețe am fost pasionat de către mitologia greacă, iar când citeam despre titani sau zei mă gândeam adesea la coloșii din Parcul Carol. Imaginea statuii mele preferate s-a lipit perfect cu imaginea pe care mi-am format-o despre Prometeu, titanul care, asemenea lui Isus, s-a sacrificat din dragoste pentru oameni. A furat de la zei focul și l-a oferit muritorilor, iar pentru asta a fost pedepsit de Zeus, care l-a legat cu lanțuri de o stâncă din Munții Caucaz. Un vultur apărea zilnic și-i mânca ficatul lui Prometeu, care de fiecare dată se regenera, ca mai apoi să fie mâncat din nou a doua zi. În fine, titanul a fost eliberat, în cele din urmă, de către Heracle, fiu al lui Zeus și eroul meu preferat.

Statuile există și astăzi în parcul Carol, dacă nu le știți mergeți și vizitați-le. Ele îi reprezintă pe doi frați descriși în Poveștile Peleșului, de către Carmen Sylva (pseudonimul literar al Reginei României, Elisabeta de Neuwied, care a trăit între 1843 și 1916). N-am citit cartea Reginei, însă pe un panou informativ din apropierea Cascadei Urlătoarea aflăm legenda:


„Prin aceşti munţi, o frumoasă păstoriţă, fiică a Jepilor bătrâni, îşi păştea mioarele în vremuri de mult apuse. Doi fraţi ciobănei se îndrăgostiseră de păstoriţă şi prinseră a o urmări pas cu pas, fără însă a şti unul de dragostea celuilalt. Într-o zi neguroasă, ciobanii, fără să se vadă unul pe celălalt, au întins braţele spre ciobăniţă. Aceasta, înspăimântată de apariţia ciobanilor, a scos un ţipăt deznădăjduit şi s-a aruncat în gol de pe stânci, prefăcându-se în cascada de argint care cade la infinit, plângându-şi parcă tinereţea. Ciobanii au împietrit pe loc din cauza grozăviei, iar trupurile lor împietrite mai pot fi văzute şi astăzi de-a stânga şi de-a dreapta cascadei”.

Când mai ajung prin Parcul Carol pașii mă poartă fără să vreau către statui și de fiecare dată când le privesc aud ecoul îndepărtat al copilăriei mele zglobii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s