La cireșe

Cele mai dulci și parfumate cireșe pe care le-am mâncat în viața mea au fost cele pe care le furam din cireșul aflat în grădina lui Cruceru, a cărui casă se afla pe strada General Candiano Popescu, chiar lângă Parcul Carol.

Curtea n-avea secrete pentru mine, o cercetam nestingherit de la balconul din dormitorul părinților. Locuiam la etajul șase, iar între bloc și curte nu era decât o mică parcare asfaltată.

Între copiii din cartier și Cruceru existase dintotdeauna un război, el era Tom, iar noi șoriceii, mereu puși pe fugă. Își apăra cu înverșunare fructele, iar noi încercam în fiecare an să i le furăm.

Așteptam să se facă noapte, să nu fim văzuți. Era nevoie și de îndemânare să te urci în copac, pentru că își blindase gardul cu sârmă ghimpată și nu de puține ori mi-am rupt hainele în colții ascuțiți care înfășurau chiar și trunchiul copacului.

Pomul era aproape lipit de gard, iar în primii ani, pentru că eram mici de înălțime, aveam nevoie de ajutor suplimentar că să ne cățărăm pe marginea lui și, de acolo, în copac. Unul dintre noi le ținea celorlalți scara, adică își împreuna mâinile, cu degetele întrepătrunse, formând astfel o treaptă mobilă.

Într-o seară, când copacul parcă gemea de greutatea cireșelor ce-i împodobeau crengile ca niște mici globulețe roșii în bradul de Crăciun, am avut parte de o adevărată aventură.

Aveam deja 18 ani, eram ditamai găliganul, la fel și prietenii mei, căci eram de aceeași vârstă. Eu, cu Mihai și Emi plănuiserăm o escapadă în cireș. Cireșele erau mari, grele și pietroase, numai bine coapte, cineva trebuia să le culeagă.

Aveam la noi pungi de plastic de un leu (adică mari). Intenția era să ne urcăm în cireș, să mâncăm pe săturate, după care să ne umplem pungile, pentru acasă.

Am așteptat momentul prielnic, bezna nopții. Am escaladat cu ușurință gardul, în acea vreme puteam să fac 20 de tracțiuni la bară fără întrerupere. Fiecare dintre noi și-a ales un loc în cireș și ne-am pus pe treabă. Emi și cu mine ne urcaserăm sus, aproape de vârf, iar Mihai undeva aproape de baza copacului.

Înfulecam cireșe cu două mâini și simțeam cum mi se scurge zeama fructelor pe bărbie și gât. După ne-am săturat, fiecare și-a scos punga. Nu mai țin minte exact ce a declanșat isteria, foșnetul pungilor sau o glumă spusă pe șoptite, dar ne-a cuprins un râs isteric, cu neputință de stăvilit. Cu cât încercam să mă abțin, cu atât mai tare îmi venea să explodez. Și, tocmai când eram pe punctul de elibera presiunea hohotelor de râs, am simțit cum copacul se zguduie, ca și cum cineva l-ar fi lovit cu un topor, să-l taie. Vibrațiile loviturilor erau conduse de trunchi și preluate de crengi până la noi, care tremuram de frică în frunziș. De lângă copac s-a auzit un urlet înfiorător și incredibil de aproape:

– V-am prins, futu-vă muma-n cur de nenorociți! Ioane, vino că i-am prins!

Când am auzit cuvintele astea am înlemnit. Eram încordat și așteptam în tăcere continuarea acțiunii. Nici iepurele nu fuge din prima, are nevoie de un declanșator. Cruceru s-a oprit câteva secunde (ulterior am presupus că izbea în copac cu un ciomag), uitându-se în tăcere în sus, dar fără pare că vede ceva concret.

– Vă văd, Dumnezeul mamii voastre! Vă omor în bătaie! Ioaneeeeeee!

În acel moment, s-a auzit un zgomot la ușa de la casă, cineva, probabil Ion, se pregătea să iasă. Atunci s-a declanșat evadarea.

Mihai a acționat primul. A pus un picior pe marginea gardului și fix când se pregătea să sară de acolo a încasat un ciomag pe întreaga lungime a coapsei. L-a durut până în măduva oaselor, dar a scăpat, sărise dincolo de gard și a fugit în noapte. Rămăsesem eu cu Emi.

Când am văzut cum a încasat-o prietenul nostru n-am mai stat pe gânduri și am sărit de acolo de unde eram. Totul a durat două secunde, Pârîturi de crengi, bufnituri și vânzoleală. Am aterizat pe mașinile din parcare, ca niște saci de cartofi aruncați din camion. Eu am nimerit peste un Trabant, de unde m-am rostogolit ca un cascador pe jos.

Nu ne-am rupt nimic în acea seară, dar am scăpat destul de șifonați, rănile de război erau o dovadă vie că lupta nu fusese ușoară. Eram plini de zgârieturi, cu hainele rupte, murdari și pătați de zeamă de cireșe. Punga în care apucasem să culeg, după estimările mele, cam un kilogram de cireșe, mi se zdrobise de piept, iar din ea se revărsase un șuvoi roșu închis, ca sângele aproape de închegare.A fost ultima dată când am mai furat cireșe de la Cruceru.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s