Cum am avariat Lada roșie a vecinului de la etajul 3

Imediat după Revoluție, când a început să se reverse cornul abundenței occidentale și în România, m-am apucat să colecționez cutii de bere. Strângeam orice, ca un hârciog. Obișnuit probabil cu insipidele culori ale conservelor ceaușiste, acum îmi sclipeau ochii la orice. Dragostea pentru dozele de bere a venit probabil și de la Moștenirea familiei Guldenburg, unul dintre primele seriale difuzate în România după Revoluție.

Primul episod a fost difuzat la TVR 1 pe 25 iunie 1990, imediat după meciul România – Irlanda, din optimile Campionatului Mondial din Italia, când naționala a fost eliminată după loviturile de departajare.

Mai țineți minte serialul? Era despre ”duelul” fabricanților de bere din Hamburg, despre lupta dintre familiile Guldenburg și Balbeck, aristocrație vs clasa oamenilor obișnuiți.

În fine, colecționam cutii de bere și, până în momentul în care m-am plictisit de această activitate, ajunsesem la peste 100 de modele adunate.

Nu știu cui i-a venit primul ideea, mie sau lui Emi, prietenul care locuia la 8, cu două etaje mai sus decât mine, dar am decis amândoi să scăpăm de cutii într-un mod aventuros: să le aruncăm pline cu apă pe acoperișul casei lui Cruceru, a cărui curte se afla chiar în fața blocului.

Eu la 6, Emi la 8, cel puțin 100 de doze de bere de la mine, la fel și de la el. Imaginați-vă ce zgomot făceau cutiile de bere proiectate de la 20-30 de metri înălțime. Picau pe acoperiș ca niște adevărate bombe, iar pe urmă începeau să se rostogolească cu zgomot către streașină, de unde cădeau în curte.

Firește, era imposibil ca isprava noastră să nu atragă atenția, însă ne ascundeam în întunericul nopții și acționam cu lumina stinsă.

După ce am terminat cutiile de bere, am trecut la pungi. Le umpleam cu apă și le aruncam în grădina blocului, încântați de explozia la impactul cu solul. La un moment dat, pentru că mi s-au terminat pungile am umplut cu apă o sacoșă.

Emi, când m-a văzut cu ditamai proiectilul, s-a îngrozit. Eu n-am cedat avertismentelor sale disperate, m-am concentrat și am aruncat-o cu toată forța înainte. Și acum o văd, cu încetinitorul, cadru cu cadru, cum descrie un arc de cerc, iar mai apoi se îndreaptă către către Lada roșie a lui Dragomir, vecinul de la etajul 3.

A picat pe mașină cu un zgomot asurzitor, iar bomba lichidă a înmuiat instantaneu acoperișul, sub forma unui crater uriaș. În secunda doi s-a auzit un răget prelung de jos:

– Emiliaaaaaaaaaaaaan, te-aaaaaaaaaaaam văzuuuuuuuuuuuuuuuuut!

Era Cruceru, paznicul cireșului, care mă pândea din curte, și el tot pe întuneric.

Am închis geamurile cu viteza fulgerului, m-am băgat în pijama și m-am pus în pat prefăcându-mă că dorm, cu inima cât un purice. În cinci minute s-a auzit soneria, era Dragomir la ușă. Mama era un zbir, iar săracul vecin n-a avut nicio șansă, cu toate dovezile lui. ”Copilul doarme”, s-a auzit la un moment dat vocea tunătoare a mamei. Am scăpat de vecin, dar nu și de mâna mamei, care a făcut o dreptate internă usturătoare.

Lada roșie a lui Dragomir urma să fie vândută a doua zi, iar înainte de vizionare a primit vizita unui tinighigiu auto, care i-a îndreptat capota cât s-a putut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s