Am cravata mea

Cei născuți după Revoluție știu poate doar din auzite că sistemul comunist înregimenta toți copiii în organizațiile pionierilor, structuri ce aveau ca scop transformarea lor în cetățeni model.

Organizația ”Pionierii României” a fost înființată în vara anului 1945, așa că până am ajuns eu în clasa a III-a avea o tradiție semnificativă în spălarea creierelor.

Potrivit statutului oficial, pionierii avea datoria să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român. De asemenea, pionierii erau mobilizați să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acestei politici.

„În Organizaţia pionierilor sînt primiţi şcolari din clasele III-VII, în vîrstă de 9-14 ani, care sînt sârguincioși la învăţătură, respectă disciplina şcolară, au o comportare corectă în şcoală, familie, societate“, se stipula în statutul ”Membrii Organizației Pionierilor”, așa cum apare în arhivele Consiliului Național pentru Arhivele Securității.

Eu fusesem declarat copil problemă, iar Școala Generală nr. 79 Ion Creangă, școală de protocol pe vremea comunismului, se lepăda de astfel de copii ca balonul de balast. Prin urmare, nu mi s-a permis participarea la festivitatea de acordare a cravatei de pionier. Am purtat cravata cât se poate de ilegal, n-am fost investit în mod oficial ca pionier.

Toți colegii mei s-au deplasat cu învățătoarea la Palatul Copiilor acolo unde, după ceremonie, li s-a pus cravata la gât.

N-am depus jurământul, care ar fi trebuit să înceapă cu ”Eu, Nedelcu Emilian, intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor”.

Nu învățam bine, nu eram harnic, nici disciplinat, prin urmare nici nu cinsteam cravata roșie cu tricolor.

Găsisem pe-acasă o cravată de la Valeriu, fratele meu, care, mai mare cu nouă ani decât mine, era membru al Uniunii Tineretului Comunist, organizație în cadrul căreia participa ca ”voluntar” la cules de cartofi și alte activități asemenea.

M-am simțit ca un paria, colegii mă priveau de sus și mă arătau cu degetul. În ochii lor nu eram un pionier adevărat, eram un intrus.

Lovitura de grație mi-a dat-o învățătoarea care, dintr-un exces de zel, a luat măsura disciplinară de a mă lipsi de cravată, pentru nu știu ce boacănă. Nu mai țin minte ce prostie făcusem, țin minte însă felul în care m-a pedepsit. M-a scos în fața clasei și mi-a smuls cravata de la gât. ”Rușine” a fost cuvântul pe care l-am auzit în mod repetat în admonestarea sa. Și, chiar dacă aveam probleme cu vederea, m-a mutat în ultima bancă, singur.

Am plâns mult în acea zi. Mi-a fost rușine de părinți și nu le-am spus nimic. Am găsit la Valeriu o altă cravată, de rezervă, pe care mi-o puneam când plecam la școală. Înainte de a intra în clasă o dădeam jos. După câteva săptămâni am început s-o port și la școală, nu mai țin minte dacă mi s-a permis sau dacă învățătoarea pur și simplu n-a mai băgat de seamă.

Fotografie realizată de Dinu Lazăr.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s