Hacker la telefonul cu disc

Mai țineți minte telefonul cu disc? Era unul dintre aparatele cele mai importante din viața noastră, pe timpul lui Ceaușescu, fiind singurul mijloc prin intermediul căruia puteai avea o convorbire telefonică. E adevărat, contextul în care îl foloseai era plin de restricții, însă n-aveai ce face, erai nevoit să le accepți.

Bunăoară, telefonul era fix, nu puteai vorbi cu cineva decât dacă te aflai acasă și același lucru era valabil și pentru interlocutor. Fiecare la casa lui, altfel nu se putea. Telefonul fix era conectat fizic la o rețea paralelă cu rețeaua electrică.

Un alt impediment era cuplajul, care însemna că două familii foloseau aceeași linie telefonică. Când primeai un apel aparatul telefonic suna atât la tine, cât și la vecinul de cuplaj. Cele două telefoane erau, practic, ca doi gemeni legați prin același cordon ombilical. Confuzia nu se întâmpla doar când erai apelat, ci și când sunai pe cineva. În partea cealaltă telefonul scotea un sunet scurt, ca un icnet. Întotdeauna știam când vecinul de cuplaj apela pe cineva și, dacă ridicam ușor receptorul, într-o liniște deplină, puteam asculta convorbirea fără să fiu descoperit. Îmi plăcea la nebunie să fac asta când eram copil. Teoretic, când ridicam receptorul se auzea un click în receptorul celui angajat deja în discuție, dar dacă conversația era mai tumultoasă nu se mai auzea nimic. Uneori eram prins în fapt:

”Închide domne’ telefonul, n-auzi că deja vorbesc?!”, se auzea de la celălalt capăt al firului.

În alte dăți se isau certuri între mama, care era bătăioasa casei, și domnul sau doamna Bota, de la familia vecină, ba pentru întâietatea unui apel, ba pe motiv că o partea sau alta se angaja în discuții telefonice interminabile.

Cea mai presantă restricție, de care eu nu eram conștient, era că toate telefoanele erau ascultate de Securitate, iar al nostru cu atât mai mult cu cât mama lucra în cadrul Ministerului Apărării Naționale, ca traducatoare de limba rusă. Tovarășa Nedelcu era parte din aparatul de stat, cum ar veni, și de aceea trebuia monitorizată îndeaproape. Mi-a și povestit mama, la ani după după Revoluție, că unul dintre colegii de la contraspionaj i-a recunoscut că aveam telefonul ascultat.

În acest context, eu nu aveam voie să folosesc telefonul nesupravegheat. Eram prea mic ca să sun pe cineva, cu prietenii mă vedeam afară, la joacă, nu aveam nevoie de apeluri prin fir. De fapt, pe scurt, nu aveam voie să umblu la telefon. Părinților le era frică, probabil, să nu spun vreo prostie la adresa regimului. Teroarea era destul de palpabilă în acele vremuri. Apropos de asta, fac o scurtă paranteză. La un moment dat, plictisit la culme că la televizor erau numai știri despre marele conducător iubit, am exclamat ”dar numai pe boșorogul ăsta trebuie să-l văd toată ziua, bună ziua?”. Mama s-a înverzit când m-a auzit. De fapt, cred că a trecut prin toate culorile curcubeului. Și mi-a spus următoarele:

”Mămico, să nu mai spui așa ceva niciodată. Tovarășul Nicolae Ceaușescu este ca un tată pentru tine. Este al doilea tată al tău, trebuie să-l iubești și să-l respecți, ai înțeles? Să nu mai vorbești niciodată ceva urât despre el, că dacă te mai aud te bat de te bășic!”

Pentru cine nu știe, ca să formezi un număr trebuia să rotești discul de la stânga la dreapta, cu punct de pornire chiar de la cifra ce trebuia formată. Doar prin rotirea discului se putea apela un număr, altfel nu. Prin urmare, ca să nu umblu la telefon cât erau ei la serviciu, părinții au blocat discul cu un lacăt. Era mic, cât un degetar, cu un cârlig foarte subțire, ca o bijuterie. N-a fost chip să găsesc cheia pentru a-l deschide, dar am găsit o altă soluție, eu singur, de capul meu.

De la Wikipedia citire, un hacker este o persoană calificată în tehnologia informației, care își folosește cunoștințele tehnice pentru a atinge un scop sau a depăși un obstacol, în cadrul unui sistem computerizat. Termenul de hacker a devenit asociat în cultura populară cu un răufăcător cibernetic, care profită de breșe de orice fel pentru a pătrunde în sistemele informatice.

Eu am fost un pui de hacker, un mormoloc care n-a trecut de prima fază de dezvoltare, dar care totuși a descoperit breșa. Nu asupra lacătului trebuia să mă concentrez, ci asupra aparatului telefonic, în sine. Iar ideea mi-a venit într-o străfulgerare. Am desfăcut aparatul de bărbierit al tatei și am extras de acolo lama. Am ținut-o cu un patent la focul de la aragaz până s-a roșit incandescent, după care am tăiat chirurgical ochiul discului unde era prins lacătul. Lama fiind foarte subțire a produs o tăietură aproape invizibilă. Pe acolo, prin dreptul tăieturii am scos lacătul. După ce foloseam telefonul după pofta inimii puneam lacătul la loc. Fapta mea n-a fost descoperită niciodată.

De ce îmi doream cu ardoare să am acces la telefon? Formam numere la întâmplare și vorbeam cu necunoscuți. De cele mai multe ori făceam farse, îi amenințam pe bătrâni că sunt tâlhar și că o să-i jefuiesc iar domnișoarelor le propuneam întâlniri romantice. Acum, gândindu-mă înapoi, îmi dau seama că nu aveam nicio credibilitate, nici într-un caz, nici în celălalt. Ce greutate puteau avea vorbele unui copil de 7-8 ani?

În încheiere, urmăriți clipul de mai jos, făcut în 2014, cu niște copii cărora li se pune în față un telefon clasic cu disc. Reacțiile lor sunt delicioase. Toți recunosc că au în față un telefon, însă mulți dintre ei nu știu cum să apeleze, iar majoritatea nu au nicio idee despre ce înseamnă semnal de ocupat. Alții pică în capcană și încearcă să explice cum se trimite un mesaj text de la un telefon cu disc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s