Amintiri din liceu: la lopată și ciment

Ascultă și citește!

Pe mulți îi apucă melancolia când ascultă celebrul cântec Ani de liceu, nu și pe mine. Liceul a fost o perioadă tare tulbure pentru mine. Nu planurile de viitor s-au prins de mine în liceu, ci alcoolul, țigările și timpul pierdut. În liceu am înaintat prin viață prin hățișuri și poteci neumblate, nu pe drumul bătătorit al educației.

Am urmat cursurile Liceului Economic nr. 4, din București. Specializarea mea: comerciant merceolog, meserie de viitor (omul care aranjează vitrinele), după cum a crezut mama care m-a îndemnat (obligat) să mă îndrept către acest liceu.

Un liceu odios, un adolescent rebel, anturaj nepotrivit și mult alcool, acestea au fost pentru mine referințele anilor de liceu. În primii trei ani am rămas corigent la nenumărate materii, din cauza dezinteresului total față de școală, iar în clasa a XI-a am rămas repetent. Mai jos nu se putea. De fapt, s-ar fi putut. Aș fi putut ajunge pe un șantier, probabil, țara avea nevoie de mână de lucru.

Salvarea a venit după ce am reluat anul școlar pierdut, iar omul care m-a scos din hazna a fost profesorul de limba și literatura română, domnul Simion. Era o rază de lumină în acel liceu putred de corupție, în care aproape toți profesorii cereau mită. L-am admirat și apreciat, am vrut să fiu ca el, m-a inspirat și m-a îndrumat. Îmi împrumuta din cărțile lui, pe care le comentam împreună după ce le citeam. Prin el am descoperit romanele lui Mircea Eliade și am ajuns să iubesc misterul și genul fantastic.

Însă, până să dau de domnul profesor Simion, am avut de-a face cu altă specie. Culmea, are legătură tot cu această materie.

În anul repetenției o aveam drept profesoară de română pe Doamna Crap. O botezasem astfel pentru că avea o figură de peşte fitofag, cu buze groase, ochi mici, distanţaţi şi mers fluid.

Nu aprecia creativitatea, ci fidelitatea reproducerii. Te depuncta dacă nu învățai lecția cuvânt cu cuvânt după ce dictase la oră. Nu citeam niciodată lecțiile, iar la extemporale sau teze interpretările personale asupra textelor îmi erau tăiate cu un mare X, fără a fi citite. La gramatică nu avea ce să-mi facă, acolo erau reguli clare, pe care le știam și le aplicam.

În anul în care am rămas repetent, Doamna Crap a început să-şi construiască o viluță. Pe atunci, salariile profesorilor erau mici, dar ea avea resursele necesare. Poate că moştenise vreo avere sau poate că bărbatul ei era vreun preşedinte de bancă, nu ştiu şi nici nu mai contează.

Și de unde altundeva putea obține mână de lucru gratuită decât de la liceu?

Într-o zi, în timp ce stăteam pe holul liceului și fumam o țigară palmată, m-am trezit lângă mine cu Doamna Crap. A apărut brusc, de după un coridor, tocmai când mă pregăteam să fac niște rotocoale de fum gudronic.

– Nedelcule, văd că în loc să fii la ore, tu stai şi fumezi ca un vagabond pe holul liceului. Să ştii că aici nu este tabără de vacanţă măi băiatule! Părinţii tăi fac o mulţime de sacrificii ca tu să înveţi, să termini un liceu, să ai o meserie şi să ajungi şi tu om la locul tău. Ce-ar spune mama ta despre tine? Ştie câte corigenţe ai? M-am uitat în catalog şi am văzut că te paşte dezastrul.

Cu privirea în pământ, cu o mină spășită, am lăsat țigara aprinsă să cadă ușor și am stins-o cu călcâiul încălțării. Nu scăpasem, însă.

– Am să-ţi dau o lecţie de viaţă. Ia aminte că vorbesc serios. Dacă nu-ţi bagi minţile în cap, la materia mea n-ai să mai treci în veci. Te vei prezenta în fiecare zi la mine acasa, timp de două săptămâni, ai să mă ajuţi să fac ciment, altfel îţi promit că te las repetent. Vă bag eu minţile în cap, să nu mai pierdeţi timpul prin baruri după orele de şcoală! Dispari la oră, să nu te mai văd!

N-am luat în serios ce-mi spusese, trebuie să fie o cacialma, m-am gândit. Din păcate, a fost cât se poate de serioasă cu șantajul ei.

A doua zi, toţi colegii mei fuseseră convocaţi şi mobilizaţi la construcţia casei. Ce aveam în comun? Note mici la limba română. Meşteri, calfe şi zidari am format o gaşcă care lipsea de la orele de şcoală cu învoire specială. După două zile de muncă cu normă întreagă îmi blestemam zilele. Cimentul trebuia amestecat cu apă şi nisip chiar pe trotuarul din fața casei. Procesul era relativ simplu, munca fizică era mai solicitantă. Într-o formă asemănătoare craterului unui vulcan, format din nisip amestecat cu ciment, amestecam cu apă, adăugată în pași intermediari, până când totul devenea o pastă compactă. Apoi, îl încărcam în găleţi, pe care le căram vreo 20 de metri prin curtea îngustă, până la scripeţi. Ridicam găleţile până la etajul doi, unde cimentul era turnat de muncitori anume plătiți.

Părinţii nu avea nici cea mai mică idee pe unde umblam şi ce făceam. Se gândeau că după şcoală, ca de obicei, hoinăresc cu prietenii. Erau resemnaţi că nu-mi făceam niciodată lecţiile.

Recruţii, numeroşi, erau hrăniţi pe ture, căci bucătăria improvizată într-una din camerele casei nefinisate era neîncăpătoare. După ce mânca primul schimb, mama profesoarei, o babă scofâcită, aplecată şi plină de baticuri, clătea vasele de metal cu apa rece de la cişmeaua din curte, umplându-le din nou cu mâncare pentru următorul pluton. Toaletă nu exista, fiecare îşi făcea nevoile pe unde apuca, adică prin cotloanele mai ascunse ale casei. Nimeni nu întreba unde este buda, iar gazdele noastre păreau insensibile la necesităţile noastre fiziologice.

La un moment dat, fiind în căutarea unui colţişor mai ascuns unde să mă uşurez, am descoperit o încăpere mică, jos, în pivniţă. Era ceva mai mare decât o cămară de bloc şi arăta ca o cuşcă românească pentru urşi. Acolo am descoperit două butoaie din plastic, pline ochi, cu ceea ce la prima privire părea a fi vin. Curios, am deschis robinetul şi-am lipăit câteva picături. Da! Era vin! Emoţionat, mi-am aprins o ţigară, să sărbătoresc momentul. În timp ce o savuram, am pus la cale planul prin care urma să-mi uimesc colegii şi să le împărtăşesc băutara dionisiacă, care până la urmă s-a dovedit că nu era decât o poşircă de vin tulbure.

Am organizat rapid o echipă eficientă, care în scurt timp a găsit cinci sticle de plastic, de doi litri. Le-am umplut şi am băut cu rândul, în grupuri de câte cinci, ca să nu se observe lipsa de la locul de muncă. Într-o oră am devenit cu toţii tulburaţi.

Eu m-am făcut praf şi în această stare m-am dus la masa de prânz. Meniul era cam sărăcăcios, varză călită şi soiasă cu multă pâine. Eram atât de beat încât nu mă mai puteam ridica de pe scaun. Mă mistuia o sete teribilă.

Intră baba. Încerc să-i spun că mă simt ca o balenă în deşert şi că am nevoie de apă. Evident, nu înţelege, dar îşi dă seama cât sunt de beat şi începe să zbiere la mine. În acel moment m-a năpădit un val de furie și de ură. Mi se părea nedrept ca eu, care-mi rup spatele la casa Doamnei Crap, să fiu tratat cu urlete și lipsă de compansiune.

M-am ridicat anevoios și, în picioare fiind mi-am cam pierdut echilibrul gesticulând la babă. Am răsturnat masa, vasele, scaunele, totul se învârtea cu repeziciune. După ce mi-am regăsit echilibrul, sprijinit de un perete, am scos tacticos o ţigară, am aprins-o și am tras cu nesaț în piept, precum un cowboy satisfăcut că şi-a băgat cireada în ţarc. Cu privirea țintă la ea, i-am spus apăsat, rostind cuvintele rar, ca să mă asigur că le pot pronunța:

– Du-te fă, în pula mea, şi adu-mi o sticlă de apă că mor de sete!

Ce să vezi, Doamna Crap nu m-a pedepsit ulterior pentru purtarea mea și nici nu m-a mai chemat la șantier.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s